Totodată, în OG 21/1992 se introduce o nouă prevedere potrivit căreia:

(3) Se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii, după caz, care nu îndeplinesc condițiile stabilite prin lege sau de bunuri a căror proveniență nu este dovedită, în condițiile legii. Prin documente de proveniență se înțelege, după caz, factura fiscală, factura, avizul de însoțire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite prin lege."

Această prevedere reprezintă echivalentul lit. e) a art. 1 din legea 12/1990, astfel abrogată.

 

Potrivit inițiatorilor, operatorii economici aveau de a declara la organele fiscale adaosurile comerciale și cele de comision practicate în ciuda faptului că România este o economie de piață liberă, în care prețurile se formează prin cerere și ofertă, iar legea nici măcar nu prevede paguri maxime pentru un asemenea adaos.  În realitate, au susțin inițiatorii, este vorba despre o normă desuetă care a supraviețuit până în prezent și generează o birocrație inutilă în plus pentru operatorii economici, dar și riscul real al aplicării unor amenzi deși nu există prejudiciu sau vătămarea vreunui interes.  

 

Mai mult, întrucât economia de piață presupune o varietate enormă de produse, dar și diferențele considerabile între prețurile de achiziție a bunurilor intermediare și prețurile de vânzare ale operatorilor economici, care se schimbă cu trecerea timpului, este practic imposibil de prevăzut adaosul comercial practicat. Din acest motiv, în practică, declarația privind adaosul comercial se făcea pentru intervale generale și atotcuprinzătoare de tipul "între 0 -9999%".